Am găsit această inscripţie la intrarea unei parcări subterane. Am rămas foarte impresionată de desen deoarece se potrivea atât de bine cu situaţia reală. Maşina de fabricaţie autohtonă, Dacia era parcată pe spaţiul verde. În plus, iarba aceea era amestecată cu resturi de plastic şi hârtie. Oricât ar fi protestat floarea aceea împotriva poluării, continuăm să ne sinucidem prin indiferenţă faţă de natură şi implicit faţă de sufletul oamenilor.
În sfârşit un loc unde cel care gândeşte are prioritate…Nu este bine nici să meditezi prea mult ca o trestie cugetătoare deoarece în stilul acesta, rămâne doar trestia, iar cugetătoarea, cugetătorul dispar din peisaj….
At least we have a place where the one who thinks has priority…But is not very well to think too much like a thinker cane becouse the thinker woman or the thinker boy will disappear…
Anunţul devenea vizibil în oglindă după aproximativ un minut şi apoi dispărea. Mă întreb ce trebuie să facă fetele pentru salariul respectiv.
La 11 septembrie 2001, turnurile gemene World Trade Center din New York se prabusesc, odata cu istoria. Pe urmele lui Osama bin Laden, trupe americane agata in marsul lor si soldati români. In iunie 2003, 407 „Lupi Negri”, din Batalionul 151 Infanterie de la Unitatea Militara din cartierul Tatarasi, ajung in Kandahar. Printre ei, si plutonierul major Cristina Donea. La patru ani de la prima misiune, povesteste despre experienta militara din Afganistan cu detasare, pastrind in glas o caldura doar pentru copii. Se spune despre femeile soldat ca au singe rece, ca sint lipsite de feminitate, feminitate pe care ajung sa o inlocuiesca prin forta de pe cimpul de lupta. Cit de dificil este sa te intorci din razboi acasa, unde trebuie sa redevii mama si sotie, numai o femeie militar stie. Sa fie adevarat ca intr-un piept de soldat mai vibreaza o coarda de sensibilitate cind isi adoarme copilul cu o poveste, cind il ridica de la pamint si il invata sa persevereze? Ca poate sa lucreze delicat, cu acul, goblenuri gingase, iar pe front sa isi combata dusmanul apasind pe tragaci fara sa clipeasca?
„Imi placea haina militara”
Intru in baza militara din Tatarasi insotita de ofiterul de presa. Primisem un permis de acces, pe baza actului de identitate. Pe hol, Cristina Donea ma intimpina in pozitie de drepti, purtind mindra tunica si pantalonii calcati la dunga. Din spatele biroului, povesteste despre primul ei contact cu rigorile meseriei de soldat cu sclipiri amuzate in ochii albastri. Au trecut patru ani de la prima sa misiune in Afganistan.
„Am ales cariera militara pentru ca imi placea haina, pentru ca eu speram sa gasesc ordine, disciplina si chiar asa a fost. Nu stiam ce este in armata. Era cu totul altfel decit in viata civila”. La scoala militara i-a placut totul pina la prima ora de instructie, cind a trebuit sa imbrace echipamentul. „Am avut, ca orice femeie, un soc. Am inceput sa pling, vroiam sa plec acasa la mama, la tata!” Comandanta din scoala a incurajat-o sa mearga inainte, ca nu va fi totul chiar asa de dur. „Pentru o femeie a fost destul de dificil, dar mi-a placut si am invins. Daca iti place ceva, duci totul pina la capat.” Cristina Donea a lasat in urma orice slabiciune si, la 36 de ani, a plecat pe front, in Afganistan. „Imi doream sa fac altceva in afara de treaba din unitate, ori ca gospodina si mama, acasa. Am vrut sa vad cum este si in alta parte.”
Impreuna cu soldatii din pluton, si-a calcat peste temeri. Despartirea de familii a fost grea, chiar si pentru barbatii care erau adesea doar oaspeti „acasa”. Cristina Donea era la prima sa misiune. Isi lasa in Romania, la Iasi, copiii, in grija sotului, maior la Cazarma Mare din Copou. „Una este sa plece tatal de acasa si alta cind pleaca mama. Desi familia nu a fost de acord, i-am adunat incetul cu incetul la numitorul comun. Le-am explicat ca asta imi doresc si ca aceasta imi este meseria. Daca unitatea pleaca, nu poti spune nu.”
Descult prin Kandahar
Dupa ce „Lupii Negri” i-au raportat lui Ioan Mircea Pascu, ministrul de atunci al Apararii, au primit binecuvintarea unui sobor de preoti, pentru cele sase luni de misiune. S-au suit in aeronava Hercules, spre Kandahar.
Sosirea Cristinei Donea pe aeroportul din Afganistan, unde era dislocat Batalionul 151 Infanterie „Lupii Negri”, statea sub semnul imaginilor de razboi transmise la televizor. Inima ii batea tare, ca unei ciute speriate. Se astepta ca la doar citiva metri sa auda vreo bomba cazind si sa vada nisipul involburindu-se, inabusindu-i plaminii. „Cind am coborit din avion am prins o furtuna de nisip si am avut senzatia ca am coborit pe Luna”.
In primele zile, din pricina climei uscate si a aerului fierbinte, soldatii ajungeau sa bea si cite sapte litri de apa. Protectia le era asigurata de cite o casca si o vesta antiglont care le ingreuna foarte mult mersul. Echipamentul Cristinei cintarea 18 kilograme. Grupul format din plutonierul major Cristina Donea, sergentul major Constantin Mosulet, locotenentul Vasile Mironescu, calauza Sadik si interpretul Akhbar trebuia sa stringa legaturile dintre comunitatile locale si militari. Americanii si romanii mergeau din casa in casa, oferind consultatii medicale si alimente. Cristina trecea peste teama ca s-ar putea imbolnavi: „Am fost in sate pentru a oferi tratamente medicale, consultatii pentru localnice. Erau foarte multe infectii, muscaturi de serpi sau boli de pe urma saraciei, precum riia”. Doar ea si liderii satului aveau voie sa vada chipul femeilor. „Era acolo o fata foarte frumoasa care tocmai se maritase. Inca avea picturi pe fata, pe miini. Dar era tot desculta, cu calciile crapate, asa cum sint afganii. Am ramas impresionata. Ma aflam in locul unde o camila valora 15.000 de dolari, iar femeile nimic.”
Daca in timpul zilei dorul de casa era astimparat prin misiunile armate, seara, sentimentul devenea mai greu de suportat. „In prima misiune vorbeam cu sotul si copiii mei numai o singura data pe saptamina.” Accesul la Internet era o adevarata aventura consumatoare de timp, pentru ca serverul functiona greu.
„Acasa redevii mama si sotie”
Sarbatorile si le petrecea cu un gol in suflet. Departe de cei dragi, cadourile Cristinei Donea erau deschise de alti copii. Pe front, colegii de pluton erau singura sa familie. Cu ei a impodobit bradul, a facut un om de zapada din polistiren si o sanie de carton. Decoratii care sa le duca gindurile mai aproape de casa…
S-a intors definitiv abia dupa doi ani, cu amintiri dintr-un razboi ce avea sa continue. Era constienta ca „acasa trebuie sa ai alta fata. Acolo te asteapta copiii, sotul. Problemele de la serviciu nu trebuie sa aiba repercursiuni asupra familiei. Acasa redevii mama si sotie”.
Cind a intrat pe usa, fata sa a intimpinat-o cu o imbratisare – „Bine ai venit, mama! Ce bine ca esti sanatoasa!”. Atit. „Fiica mea ma mosteneste, pentru ca e mai baietoasa, mai dura, dar n-as vrea sa o influentez sa urmeze o cariera militara, ii las posibilitatea sa-si aleaga singura calea in viata”. Cit despre baiatul ei, cind a vazut-o acasa, i-a sarit in brate si a plins. Ceea ce oamenilor din jurul ei li s-a parut senzational, pentru ea, plutonier major Cristina Donea, o femeie care sa se aventureze in ingrijirea sutelor de raniti, e ceva firesc si necesar. Totusi, recunoaste ca lupta pe front e pentru barbati.
Dupa aproape nouasprezece ani petrecuti ca soldat, a invatat ca trebuie sa progresezi in viata, sa nu bati pasul pe loc. Ii era cam greu sa se conformeze, mai ales ca vesta antiglont cintarea 16 kilograme, iar casca alte doua. Uneori era nevoita sa le poarte chiar si 16 ore pe zi. Armata Romana nu face bocancii doamnelor militar.
Intre traditie si Occident
Satele din Afganistan sint in cazul cel mai fericit ca niste mici cetati ridicate din pamint uscat la soare. De obicei se vad corturi singuratice de nomazi, citeva camile impiedicate, ciini latosi care latra nervos. Uneori, copiii afgani, cu parul vilvoi, imbracati sumar, desculti, saluta trupele de soldati care trec prin fata lor conducind masini blindate. Alteori ii opresc pe militarii romani si americani, se imbulzesc sa faca fotografii, isi tipa bucuria cind alearga spre oamenii cu aparat digital, rid unii la altii.
Isi rotesc degetul aratator de la mina drepta in palma miinii stingi. Gestul lor este unul de solicitare. Nu cer un lucru anume, doar stiu ca trebuie sa primeasca. Dintre copii doar citiva stiu carte. Plutonierul major Cristina Donea intreaba un baietel de zece ani cum il cheama. El raspunde rapid si isi repeta de mai multe ori prenumele ca sa il retina cei prezenti. Apoi, Cristina isi scrie in palma propriul nume,iar baietelul il caligrafiaza cu litere latine, dar in limba pashtu. Se spune de multe ori ca stapinirea unei limbi straine reprezinta o sansa de a patrunde intr-o noua lume. Interpretul Akhbar traduce cu usurinta din pashtu in engleza pentru maiorul Shana Paine, specialista partenerilor americani in probleme civile. La prima vedere Akhbar nu se deosebeste prin nimic de calauza Sadik, locuitorii din satele afgane. Poarta aceleasi haine, are aceeasi barba, dar ochii sai au o stralucire aparte. Akhbar s-a rupt de locurile sale de bastina cind a patruns tainele lumii din Occident.
Marius Bodea sustine ca serviciile hoteliere in Romania sint mai bune decit cele din Spania.
Proaspat intors din concediul din Spania, prefectul interimar Marius Bodea a ramas cu un gust amar dupa ce a dat nas in nas cu serviciile hoteliere din zona Barcelonei si considera ca pe litoralul romanesc acestea sint mult mai bune. Totodata, prefectul Bodea este deranjat de publicitatea falsa pe care o fac agentiile de turism in vederea atragerii clientilor. „Am fost in Barcelona si am tras concluzia ca Romania este mult mai civilizata, cel putin din punctul de vedere al serviciilor oferite turistilor. In Romania nu am vazut un standard atit de prost ca in Spania din punctul de vedere al turismului. Agentiile de turism te trimit peste hotare fara sa exprime adevarul“, a precizat Marius Bodea, prefect interimar. Explicatia gasita de prefect in legatura cu indiferenta personalului hotelier din Spania ar fi ca in aceasta zona vor veni mereu turisti. Pentru un sejur de sapte zile all-inclusive la un hotel de cinci stele in zona Barcelonei, prefectul a platit pentru trei persoane 1.560 de euro, el fiind insotit de sotia sa si de fiu. „La destinatie personalul hotelier ne-a cerut garantie pentru telecomanda si butucul cheii, desi turistul ar trebui sa primeasca cele 18 servicii incluse de la inceput“, a declarat prefectul. Subprefectul Vasile Etcu isi va petrece concediul in Delta Dunarii si si-ar dori sa viziteze Acropolele din Atena. „In Romania cred ca se fac eforturi in fiecare an in domeniul turismului, nu mai zic de privati. Mi-as dori sa merg pe Acropole“, a precizat Etcu.
Gica Maftei nu are regrete atunci cind trebuie sa vorbeasca despre cum si-a petrecut el viata: „A fost un trai foarte bun. Cind a murit Nicolae Ceausescu, eu am baut o noapte. Va spun ca m-am imbatat de fericire. Sa ma ierte Dumnezeu ca am baut pentru el, dar a facut multe pentru tara. Acum se darima totul. Acum as bea de ciuda, dar nu-mi mai permite corpul”. Nea’ Gica a ramas azi cu faima dogarilor din Boghicea, judetul Neamt. A lucrat pentru oamenii din sat, dar si pentru cei din Negresti, Roman, Birlad, Vaslui, cind cei mai multi din breasla au renuntat la indeletnicirea din tata in fiu. Timplaria, butnaria le-a invatat din mers, de la socrul sau.
„Pina in ‘72 am taiat la trasca. Asta e o munca, daca ar intelege cineva, ca si cum ar fi un animal pus la jug si sa bati intr-insul: ori ara, ori crapa! Am taiat busteni de la virsta de 16 ani, de 20 centimetri pina la un metru grosime, patru metri lungime ”. In ‘72 s-a angajat la Mobila din Roman ca muncitor necalificat, a prins meseria si s-a specializat in domeniu. In ‘91-’92, nea’ Gica a incercat sa-si faca un rost dupa revolutie si s-a intors in sat. Si-a facut autorizatie pentru timplarie si dogarit, si-a deschis un mic atelier. „Pina in 2005 mergeau butoaiele. Cum se zice: pierzi, cistigi. S-a vindut, a mers. Veneam acasa cu un butoi din cinci-sase din remorca. Omu’ lua butoaie de care ii trebuia, de la 100, 160 pina la 200 kilograme sau de cit avea bani”. Au aparut butoaiele din fibra de sticla, iar „oamenii decit sa spele butoaiele mari de lemn, care trebuiau sa fie desfacute pentru curatare, preferau sa le spele pe cele din fibra de sticla”.
Butoaie cu certificat de calitate
Vestea mestesugului sau a ajuns in Italia. Dar cei de acolo voiau doua mii de butoaie intr-o tehnica pe care nea’ Gica nu o putea practica in „fabricuta” lui. „Italienii voiau sa prind cercurile butoaielor hidraulic, iar nu manual, batute cu papusa si captusite cu papura cind «lacrimau» la margini, asa cum am facut eu toata viata. Fac un butoi la doua-trei zile. Ei cereau prea multe si nu aveam timp si nici bani sa imi modernizez atelierul. De aia am renuntat”, povesteste cu tristete nea’ Gica. Nu a primit nemultumiri din partea cumparatorilor si lucrurile pe care le facea erau eliberate cu certificate de calitate. Pentru partea ecologica a mestesugului, nea’ Gica nu isi face griji: „Toti spun ecologic. Domnule, care ecologic? Nu am nimic impotriva butoaielor din fibra sticla , dar eu nu vad un vin sanatos intr-un asemenea butoi. Toata Europa are butoaie confectionate din lemn. Daca pui un vin, un suc intr-un butoi de sticla, apoi pluta, mirosul, gustul si paloarea lui nu mai sint aceleasi ca cele dintr-un butoi cu doaga ”.
Daca pe Ceausescu l-a plins la un pahar de vin, pe parlamentarii de azi i-ar invita la tara sa vada care-i situatia micilor mestesugari. „Va dau declaratie cu dovezi, va spun ca ne-a terminat. Vreau sa se auda: asa nu se mai poate trai!” Si nici macar n-ar putea sa mai bea cu ei la masa lui.
